2% Pentru SMURD

Raspuns la apelul lui Catalin Tolontan de aici.

Daily horror. Five o’ clock.

Astazi, dupa muuult timp, am deschis televizorul inainte de ora 22.00. Nu stiu exact ce m-a determinat sa fac asta, dar stiu ca nu o voi mai face prea curand. Trec rapid peste hiper-obositoarele fete cu ‘Sunati!!! Am bani pentru dumneavoastra!’, care te implora sa le apelezi ca sa le spui ca ai gasit cuvantul pe care ele vor sa-l auda cu atata disperare, ca ai crede ca este biletul lor spre Viata Vesnica. Trec si peste teleshopping, telenovele si alte chestii destinate femeilor fara ocupatie, bunicilor si copiilor sub 12 ani. Urmeaza, desigur, reluari ale unor filme de mana a 5-a, cu actori obscuri si actiune fara sens. Oare cine o stabili programul televiziunilor? Cine le recomanda ce filme sa dea si cand? Sper ca nu e si platit/a pentru asta. As prefera, pe cuvant, sa vad de 100 de ori un film bun, decat sa mai vad pentru a nu stiu cata oara niste filme fara sens, fara idei, chiar si fara o poanta buna, la o adica [asta in cazul celor care se vor comedii].

In final, ajung la fatidica ora 17.00. Stirile de la ora 5, de care toata lumea se minuneaza. ‘Hai ca nu au cum sa fie chiar asa de rele…Sunt doar stiri’, imi spun, optimista. Prima, despre uciderea unei fetite, sau moartea ei, inca nu am/au inteles.  Urmeaza un viol, o bataie, un accident cu multe victime si cateva stiri despre nunta lui Ion Ion Tiriac cu Maria Marinescu. Despre stirile din sport…Nici nu stiu de unde sa incep! Stim cu totii ca stirile din sport sunt, in cel mai bun caz, stiri fotbalistice. Dar de obicei sunt stiri (barfe) despre mondenitati, cine cu cine, unde, cum, cand, despre ultima prietena a lui Zicu, ultimul tatuaj al lui Mutu, ultima declaratie beligeranta a lui Gigi Becali, cu un bonus care consta fie in slideshow-uri cu poze cu femei semi-nude, sau [in editiile 'sarace'] doar in imagini cu decolteul prezentatoarei.

Concluzia? Mai bine ies in Herastrau, sau termin de citit Sonata Kreutzer sau scriu in blog, ca sa stie si altii, sa nu faca greseala mea…

Despre sindromul ‘Sacosica’.

Vad lucrul asta de cand ma stiu. Si tot de-atunci incerc sa-l inteleg, sa inteleg de ce aleg oamenii romanii sa faca acest lucru. Este vorba, dupa cum spune si titlul, despre ‘Sacosele’. A.k.a. ‘O mica atentie’, ‘Ceva, acolo..’, sau alte nume conspirative. Se duce lumea la doctor, nu se poate sa nu ia macar acolo, o punga de cafea, un pachet de tigari, ceva. De ce? Nimeni nu stie. Cred ca am intrebat pe toata lumea, de la bunici, parinti, matusi, unchi, veri, vecini si alte specimene, care este rostul in a duce aceste mici cadouri, sau cum naiba vreti sa le spuneti. Am primit raspunsuri care de care mai bizare, dar care caracterizeaza atat de bine spiritul romanesc…’Ca asa trebuie’, ‘ca asa se face’, ‘ca asa e frumos’ si desigur…’ca sa-ti/mi dea si mie medicamente bune’. Adica…sa stimulam un om ca sa-si faca treaba? Sa-si indeplineasca in mod corect atributiile, sa faca meseria pentru care s-a pregatit, pentru care primeste bani? Asta nu o s-o inteleg niciodata. Tin minte ca inca din clasa I am vazut tipul acela de mame, care vin o data cu copiii lor la scoala si ii aduc cate ‘o atentie’ doamnei invatatoare/profesoare, ca sa ii mai dea si lu’ ala micu un 10, sa-i mai ierte o prostie…ca el, in adancul sufletului, e copil bun.

Da, pot vedea un scop [nu zic ca e bine, pur si simplu inteleg] in a da mita ca sa-ti dea mai repede buletinul, ca sa nu-ti dea amenda dl politist, ca sa treaca dl de la Garda Financiara cu vederea ca nu ti-ai platit cine stie ce impozite. Pe ei ii motivezi sa nu-si faca datoria. Dar sa duci cadouri si sa te prosternezi in fata unor oameni, doar ca ei sa-si faca meseria…Pentru mine e de neinteles. Si tocmai tipul asta de mentalitate, care se preia din generatie in generatie, ma face sa cred ca viitorul nu suna foarte bine. Spiritul de turma, in care se aplica motto-ul ‘Asa au facut si bunica, si mama si deci asa fac si eu’, in care dispare ratiunea personala, acesta este un element caracteristic natiunii noastre mult-iubite. Si e trist sa vedem ca desi in aparenta evoluam, in esenta ramanem mereu aceiasi. Mereu…cu sacosica in mana, indreptandu-ne grabiti spre domnul doctor, spre doamna invatatoare, spre oricine pare dispus sa primeasca un cadou pentru nimic.

Every sky is grey, with dreams of yesterday.

Stateam azi la semafor, undeva in zona Universitate-Romana, privind numaratoarea inversa care-mi arata cat timp mai este pana sa pot traversa. Si cum ma uitam eu la secundele alea, mi-am dat seama ca lumea chiar are dreptate. Timpul trece repede. Mult prea repede…Si fix in momentul ala, privind secundele cum trec, simteam ca timpul meu se duce pe apa sambetei. Ca-l irosesc, ca as putea fi in o mie de alte locuri, cu o mie de alte persoane, facand o mie de alte lucruri. Lucruri care m-ar face sa zambesc, sa plang, sa rad, sa meditez, sa dorm, sa visez, sa zbor, sa vreau, sa fiu. Cand am ras ultima data? Acum 10 ore. Cand am plans ultima data? Acum 2 ore. Cand am visat ultima data? Acum 2 minute. E greu sa-mi stabilesc prioritati. Sa spun ‘as vrea sa fac lucrul ala acum, nu asta‘. Astazi mi-as dori sa nu fi facut ce-am facut. Maine, peste o ora, sau chiar peste 1 secunda, voi spune ca totusi…a fost mai bine-asa. Lumea, oamenii, totul e ciudat, toti am vrea sa ne jucam cu timpul. Dar sa revin. Deci cum stateam eu acolo, in intersectia de pe Magheru, mi-am dat seama ca metoda cea mai buna sa inving timpul este sa astept. Sa nu fortez, sa nu regret, sa nu vreau sa ma intorc sau sa treaca mai repede. Doar sa astept, pentru ca EL, Timpul, le stie pe toate.

Timpul…n-as vrea sa stea in loc. N-as vrea sa se intoarca. N-as vrea sa se grabeasca. As vrea doar sa fie infinit…

*Post despre nimic, scris intr-o stare de acuta confuzie si paranoia.*

CZ – 01.04

Vreau sa incep prin a le multumi providerilor mei pt ca imi dau net cu gropi, ca sa nu uit ca sunt in Bucuresti, chiar daca nu conduc pe soselele capitalei.