“Vreau, dar nu pot”

In urma unor discutii cu niste cunoscuti si a doua posturi citite azi pe alte bloguri (post al lui dece?, post al lui subiectiv) m-a bufnit rasul, gandindu-ma la colegii mei mai mari, mai mici sau de o varsta cu mine si la problemele lor emotionale.

Principalele doua trenduri printre cei aflati la 1-4 ani de majorat este sa fie ori cat mai emo, ori cat mai populari.

Daca esti popular(a), traiesti in lumea ta roz, unde ai doi-trei adoratori, care se grabesc sa-ti imite toate ticurile, sa se imbrace la fel ca tine, sa-ti spuna cat de minunat(a) esti si cum toti vor sa fie ca tine. Nu exista o reteta clara ca sa ajungi popular(a), dar de obicei vorbim despre persoane cu aspect fizic placut, care afiseaza o atitudine usor (sau mai mult) superioara (ca doar nimeni nu mai e ca ei), care au o doza de egoism, ipocrizie si sunt mai dispusi spre compromisuri decat copilul de rand. De ce spun ca trebuie sa fie dispusi sa faca un compromis, doua? Simplu. Ca sa te mentii in top, mai treci cu vederea ca mama te-a invatat ca nu e frumos sa razi de altii, ca trebuie sa-ti respecti colegii si profesorii, chestii de-astea. Contrar imaginii promovate de filmele americane, fata populara nu ajunge cu tocilarul clasei si nici baiatul popular cu fata cuminte si tacuta din ultima banca. Elevii populari au grupul lor, dar de multe ori printre ei gasesti si persoane dispuse sa-si mai dea jos masca afisata cu ostentatie, in spatele careia se gaseste cineva sociabil, cu defecte si calitati, ca toata lumea. Daca nu, nu-i nimic, ei tot au adoratorii lor.

Legatura cu postul lui dece? ? Pai aceasta prima categorie, ‘popularii’, daca sunt ‘detronati’ trebuie sa atraga atentia cumva. Mai o lacrima, mai o amenintare, ei ar vrea, dar nu pot. Ce nu pot? Sa se arunce de la geam/in fata unei masini. Asa ca iau 2-3 pastile de distonocalm, tragedie in familie, daca au noroc apar si la Tv si isi reiau locul printre cei mai admirati/invidiati oameni din liceu. Legatura cu postul lui subiectiv? ‘Popularii’ au un plus, stiu sa interactioneze, nu pot fi cunoscuti daca stau inchisi in clase sau daca, o data ajunsi acasa, se logheaza pe serverele arhi-pline de WoW sau CS. Totusi, ei nu gusta copilaria. Sunt mult prea preocupati de parerile celorlalti despre ei ca sa-si mai exploateze cea mai frumoasa perioada a vietii.

A doua categorie, copiii emo, tanjesc dupa atentia acordata popularilor, dar nu fac nimic pentru a o obtine. Se limiteaza fericiti deprimati la a sta intr-un colt, cu parul lor vopsit negru acoperindu-le ochii, taiandu-si cu model venele. Ma rog, si ei vor dar nu pot. Normal ca, teribilisti cum sunt majotitatea, nici prin gand nu le trece sa se sinucida, dar cum altfel ar putea fi primiti in grupuletul lor de emo-kids, daca nu au niste liniute facute cu o lama tocita pe incheieturi? De ce zic asta? Hmm…pai…poate pentru ca daca ei chiar ar vrea sa se sinucida, s-ar taia in lungul venelor, nu de-a latul? Eh, ma rog, greu si cu anatomia asta. Revenind. Isi iau haine in dungulite, isi mai fac 2-3 insigne pe care si le agata mandri de ghiozdan, isi pun pe mess un avatar rebel, in care intreaba ce are lumea cu ei, ce daca sunt emo? si gata. Ah, ba nu. Aici mai e ceva de baza. Esti emo, asculti muzica specifica. Popularii mai variaza, de la rap la un pop, dance, de-astea…mai si un rock usurel. Emo…muzica trista, in care solistul (care se vrea la fel de emo) spune despre cum e lumea de rea si cat e el de deprimat si cum nimeni nu-l iubeste si o sa-si taie venele. Cand? Cum cand? Eee…zilele astea, da’ nu acum, ca mai are de vandut cateva milioane de albume, exploatand adolescentii emo-lai. “Prost sa fii, emo s-o arzi ari”, cum ar spune un prieten. Ce sa ari? Incheietura, maica.

p.s.: ca tot veni vorba, acum vreo luna m-a intrebat bunica mea ce sunt aia emo. I-am zis ca-s unii cu bretonul pana la gat, care-si taie venele in grup. A ramas un pic socata, dar n-a mai zis nimic.

Sa facem si pentru emo (ca doar nu discriminam si nici anti-semiti, ca Ariel, nu suntem) legaturile cu de ce? si subiectiv. Well, emo kids are all about depression and suicide! Exact tipologia descrisa de de ce?. In ceea ce priveste gradul lor de comunicativitate, e cam zero. Isi plang de mila, stau inchisi in casa, ascultand muzica lor emo. Baietii agata fete dragute, dispuse sa-i ajute sa-si depaseasca traumele emotionale, fetele…eh, ele sunt rebele si nu au nevoie de cineva care sa le faca sa sufere si mai mult. Oricum, ele sunt vesnic neimplinite si parasite de soarta. Putinii emo reali vor juca, probabil, CS, dorind sa omoare (macar in lumea virtuala) pe cineva. Anyway, nici ei n-au copilarie, ca-s prea deprimati sa remarce ca oricum nimanui nu-i pasa, oricat X si 0 ar juca pe frumoasele lor manute.

Acestea fiind zise, promit ca voi trata intr-un post viitor o alta categorie de mare perspectiva si cu din ce in ce mai multi membri: gamerii, sau ‘nu sunt obsedat de jocuri, doar as face orice ca sa ajung la level 70′.

de ce am ales meseria de politist

Asa suna un search prin care un om [ii vom spune, prin conventie, X] a ajuns pe acest blog. Hmm…’de ce am ales meseria de politist’?

Regreta, oare, X ca si-a ales aceasta meserie? Intr-un acces de disperare, cuprins de frustrari, X a cautat raspunsul acolo unde se gaseste toata informatia din lume [in viziunea personala a subiectului, ne putem imagina ca asa este]. Se gandise, poate, si la Vrajitorul din Oz, dar nu avea un drum facut din caramizi galbene pe care sa-l urmeze. Asa ca a pornit calculatorul, a deschis IE 7 si a tastat in casuta motorului de cautare fatidica intrebare. De ce s-a facut politist? Ca sa protejeze comunitatea, sa faca orasul in care locuieste un loc mai bun, mai sigur? Ca sa aduca alinare oamenilor ale caror rude au fost ucise, violate, talharite, lovite? Ca sa-l opreasca pe omul care conduce pe Magheru cu 120 km/h? Poate a vrut sa faca diferenta. Sa stie ca undeva, cineva, ii multumeste, chiar daca nu-i stie numele. Si ce a primit? S-a lovit, poate, de birocratia, coruptia, nepotismul din sistem. A descoperit ca Y, colegul lui de birou, primea 2000$/luna ca sa-l lase pe respectatul patron de club de noapte “MNOPQR” sa-si vanda marfa injectabila clientilor fideli. Si atunci lui X nu i-a venit sa creada. Avand o izbucnire de furie, amintindu-si de ce a ales meseria de politist, X decide sa raporteze sefului. Seful ii rade in nas. ‘Asa merge treaba aici, X’. Astfel, X pleaca dezamagit spre casa, unde vede seara, la principalul jurnal de stiri, cum colegii lui sunt prezentati ca una dintre cele mai corupte institutii. Acesta este momentul in care el decide ca decat impotriva lor, mai bine cu ei. Si se amesteca si el in aceasta balta plina de noroi si gunoaie, dezvoltandu-si abilitatea de a-si infrana revolta interioara. Astazi asa, maine asa, dupa cativa ani, baietelul sau, abia intrat la scoala, il intreaba nevinovat: “Tati, de ce te-ai facut politist?”.

X nu-i poate raspunde. De ce? Pentru ca si el a uitat.

Trist, dar adevarat. Aceasta e tara in care traim.