Every sky is grey, with dreams of yesterday.

Stateam azi la semafor, undeva in zona Universitate-Romana, privind numaratoarea inversa care-mi arata cat timp mai este pana sa pot traversa. Si cum ma uitam eu la secundele alea, mi-am dat seama ca lumea chiar are dreptate. Timpul trece repede. Mult prea repede…Si fix in momentul ala, privind secundele cum trec, simteam ca timpul meu se duce pe apa sambetei. Ca-l irosesc, ca as putea fi in o mie de alte locuri, cu o mie de alte persoane, facand o mie de alte lucruri. Lucruri care m-ar face sa zambesc, sa plang, sa rad, sa meditez, sa dorm, sa visez, sa zbor, sa vreau, sa fiu. Cand am ras ultima data? Acum 10 ore. Cand am plans ultima data? Acum 2 ore. Cand am visat ultima data? Acum 2 minute. E greu sa-mi stabilesc prioritati. Sa spun ‘as vrea sa fac lucrul ala acum, nu asta‘. Astazi mi-as dori sa nu fi facut ce-am facut. Maine, peste o ora, sau chiar peste 1 secunda, voi spune ca totusi…a fost mai bine-asa. Lumea, oamenii, totul e ciudat, toti am vrea sa ne jucam cu timpul. Dar sa revin. Deci cum stateam eu acolo, in intersectia de pe Magheru, mi-am dat seama ca metoda cea mai buna sa inving timpul este sa astept. Sa nu fortez, sa nu regret, sa nu vreau sa ma intorc sau sa treaca mai repede. Doar sa astept, pentru ca EL, Timpul, le stie pe toate.

Timpul…n-as vrea sa stea in loc. N-as vrea sa se intoarca. N-as vrea sa se grabeasca. As vrea doar sa fie infinit…

*Post despre nimic, scris intr-o stare de acuta confuzie si paranoia.*

CZ – 01.04

Vreau sa incep prin a le multumi providerilor mei pt ca imi dau net cu gropi, ca sa nu uit ca sunt in Bucuresti, chiar daca nu conduc pe soselele capitalei.

‘Frumoasa-i vecina noastra…’

Viata la bloc este tot ce ti-ai putea dori. Un bloc curat, un lift frumos si ingrijit, niciun gunoi pe jos, o casa primitoare…si, bineinteles, vecinii. Adorabili, mereu politicosi, dispusi sa te ajute, adevarate exemple de bunavointa, simtiti, curati si mai ales…ne-manelisti. Si brusc, te trezesti.

Si eu m-am trezit azi-dimineata, gandindu-ma la vecinii mei, avand in vedere ca urechile mi-au fost delicat gadilate de acordurile unor melodii orientale carora rautaciosii le spun manele.  Un subwoofer punea in valoare bass-ul [da, exista bass la manele ] datorita caruia am aflat ca si canapelele vor sa sara. Si nu numai ele…sareau in juru meu masa, biroul, fotoliu si chiar si caietul aruncat langa pat topaia de zor. Da, vecinul meu de la 7 este manelist prin excelent; problema principala nu mai e de mult calitatea lui de ascultator al acestui gen muzical, ci faptul ca pune aceeasi manea de cel putin 14 ori/zi. Da, le-am numarat. Il las sa-si exprime mai departe suferinta, ca doar e o tara libera…

Deschid geamul sa se aeriseasca un pic camera si o vad pe vecina de la etajul 3. Oare femeia asta pleaca vreodata de la geam? Neah, probabil ca nu…Stie programul tuturor, stie cine cu cine, cand, cum, de ce. Acum catva timp cineva propusese sa angajam un paznic…La ce ne trebuie paznic? O avem pe ea, ochiul vigilent al justitiei, de la etajul 3.

Ii aud si pe copiii vecinului din stanga. Au intarziat 15 minute cu cerutul mesei. Ar fi o familie frumoasa, daca nu s-ar intampla, o data la 2-3 saptamani, ca el sa vina acasa si s-o gaseasca pe ea cu altul si s-o bata, sau ca o data la vreo luna, sa vina ea acasa si sa-l prinda cu bona, si [da!!! girl power =))]  sa-l bata si ea.

Vecinii de deasupra sunt de treaba. El asculta rock, ea asculta Nicola. Doar Nicola. Eh, de cand le-am instalat ultima data XP-ul si le-am spus ca nu-mi plac decat 3 rase canine, vad ca nu si-au mai adus patrupedul cel urat-mirositor si galagios.

Trebuie sa inchei aici. A venit politia la vecinul de dedesubt [>:)].

Fotbal, fete si baieti.

Sub influenta unui post de aici, m-am hotarat sa scriu despre o chestie din ce in ce mai des intalnita: fetele pasionate de fotbal.

Putine? Deloc. Din ce in ce mai multe, mai pasionate, mai dedicate. Totusi, in ciuda unei evidente emancipari fata de anii trecuti, lumea inca se mai uita ciudat la fetele microbiste. Ce este gresit in a fi fata si a-ti placea fotbalul? Poate unii tipi ar spune ca fetele sunt bune doar la cratita si alte alea nu sunt facute pentru a intelege/iubi fotbalul, ca e in firea lor. Ca mama, bunica si strabunica nu stiau ce e ala penalty, offside sau out de poarta. In schimb, fata-microbista de astazi nu stie doar atat, dar iti poate recita echipa care a jucat in derby-ul orasului *** in 1995 la fel de bine precum poate spune 3 catrene eminesciene. Admirabil, da, dar le sunt recunoscute fetelor aceste merite?

Am o prietena despre care pot spune ca este cu adevarat cel mai mare suporter al unei echipe pe care il cunosc. Iubeste Milan-ul, jucatorii, stadionul, cred ca ar iubi fiecare fir de iarba de pe San Siro. Pasiunea ei pentru fotbal i-a socat si inca ii socheaza pe multi. Obsesia pentru cunoasterea istoriei, jucatorilor, performantelor echipelor preferate i-au castigat respectul si admiratia multora. Si totusi, de multe ori vad ca lumea baietii o priveste privesc inca intr-un mod sceptic, parca asteptand sa faca o greseala cat de mica, pentru a spune un ostentativ ‘Eh, e si ea fata…’.

Oare vor fi vreodata fetele acceptate ca egale ale masculilor feroce care beau bere si scuipa seminte pe stadion, chiar daca ele vor bea apa plata cu lamaie si vor manca batoane de slabit?

Cat de tare poti sa taci?

Oare cum pot unii oameni sa tipe din priviri? Da, da, ai citit bine…Tipa, urla, terifiati, nervosi sau entuziasti, oamenii tipa cu ochii.

Si nu doar tipa. Plang, canta, se bucura, exulta sau se rusineaza cu ochii. Niciodata nu vor spune doua buze, un maxilar, o mandibula in miscare atatea cate va spune o privire.

In ochi se afla omul. Ochii nu mint. Dar atunci cand vrei sa tipi, dar stii ca nu trebuie…cat de tare poti sa taci din ochi? Sa-ti ascunzi dezgustul, mila, frustarea intiparite pe irisul intens colorat, pe pupila dilatata este imposibil. Norocul vostru nostru este ca lumea nu mai stie sa citeasca in ochi. Toti vor ghicit in palma, in cafea, bobi, seminte de rinichi de vipera cu aripi de crocodil.

Am uitat sa ne mai uitam unii la altii. Mereu in graba, mereu atenti [?] la aparente, la ce vor, cred, le place sau displace celor din jur, uitam sa  privim persoanele cu care interactionam in ochi. Sa le citim acolo parerile, nedumeririle, obiectiile. Pentru ca atunci canf gura este controlata de creier, ochii sunt independenti de vointe, restrictii, limite. Ochii sunt aproape un instinct. Si fie ca vrem, ca ne place sau nu, ne-am urbanizat atat de tare, incat am uitat sa valorificam ceea ce ne caracterizeaza cu adevarat. O palarie boema, o pereche de ochelari care dau prestanta si gata!-ne-am ascuns si ultima farama de umanitate, de sinceritate netagaduita de jungla inconjuratoare. Oare?