Pur si simplu: Muse.

7 10 2007

N-am mai scris nimic de peste o luna, in principal din cauza ca am fost plecata [prima jumatate a lui septembrie], total absorbita de scoala, noutati, socializare [de pe 17 septembrie pana in prezent] sau pur si simplu nu aveam chef sa scriu.

Ziua de ieri, insa, merita cam 1000 posturi. De ce? Simplu: Muse.

Pana in urma cu vreo 2-3 luni, trebuie sa marturisesc, nu ascultasem foarte multe melodii ale lor, iar alea 2-3 erau de pe cel mai recent album, Black Holes and Revelations. Mi-au placut, dar nu eram cel mai mare fan. Pe 17 august am citit in Compact ca Muse vine in Romania pe 6 Octombrie, pretul biletelor fiind de 45 lei sau 65 lei, in functie de pozitia pe gazonul Stadionului ‘Arcul de Triumf’. Mi-am zis ca nu am ce pierde, am dat repede doua SMS-uri celor doi colegi ai mei care stiam ca asculta Muse si i-am provocat la o intalnire la respectivul eveniment. Asa se face ca am ajuns, fortata de ei [thanks guys] sa-mi iau bilet de 65 lei, desi ma gandeam ca sunt o gramada de bani si ca poate nu o sa merite. Anyway…Nu aveam de gand sa merg la concert stiind doar cateva melodii, asa ca mi-am luat discografia [din magazin, desigur] si cateva concerte, pentru ca imi ajunsesera la urechi vorbe cum ca Muse ar fi absolut geniali live. Concertele de la Glastonbury, de pe Wembley si cel de la Reading Festival au fost revelatoare [fara black holes], ca atare de vreo 3 saptamani Muse au un loc stabil in playlist-ul meu.

In sfarsit, a venit si ziua concertului. Am facut pariuri…Cu ce o sa inceapa [am avut dreptate, desigur], cu ce o sa termine [n-am mai nimerit-o], daca o sa cante si melodia X, melodia Y, etc. La 19.10-19.15 a inceput recitalul Brett Anderson [ex-Suede], din deschidere. A fost mai bine decat ma asteptam, mi-a placut ca a zis de mai multe ori ‘Multumesc’ [mi se pare mie o chestie de respect/respectat sa invete sa spuna asta in limba tarii in care canta]. Intre recital si Muse au pus warm-up music, lumea a dat din cap pe Ac/Dc-Back in Black [:X], dar si pe The White Stripes [trebuie sa recunosc ca nu-mi aduc aminte alte trupe ale caror melodii le-au pus].

Si, la ora 21.00, a venit momentul. Matthew Bellamy a aparut pe scena, imbracat cu un tricou cu capete de extraterestru [prietenii stiu de ce :))] si a inceput, desigur, Knights of Cydonia. Toata lumea a tipat, a sarit, a cantat, s-a agitat. Eu am asteptat cel mai mult Supermassive Black Hole si parca am simtit ca explodez cand am auzit primele acorduri [brilliant.]. O atmosfera superba si la Feeling Good, cand chiar toata lumea canta si s-a auzit minunat. Despre Starlight…ce sa mai spun? Toata lumea batea din palme, unii se mai incurcau, dar nimeni nu tacea. La Sing for Absolution a fost ceva special, o atmosfera impusa de melodie, de fapt. Hysteria a fost un alt highlight al serii pentru mine, ca si Map of the Problematique sau Time is running out. In sfarsit, a venit si bis-ul. Eram putin dezamagita ca nu cantasera Stockholm Syndrome si mai ales Plug in baby, dar inca mai speram sa se intample. Si s-a intamplat! Penultima melodie a fost Plug in baby, iar ultima Stockholm si totul a fost exact asa cum trebuia sa fie.

Ne-au multumit, ne-au spus ca am fost minunati si ca ne vom mai vedea. Nu stiu cat de minunati am fost, dar si eu sper, din tot sufletul, ca ii voi mai vedea. Pentru ca merita.

P.S.: daca stie cineva ordinea exacta in care au cantat melodiile, poate imi lasa si mie lista intr-un comment, please.

Advertisements




Cat de gay este PREA gay?

1 07 2007

Da, din nou un post despre haine, Bucuresti si stupoare.  Si gay-ness.

¬†Aflandu-ma prin oras, in zona Piata Unirii, zilele trecute,¬†privirile mi-au fost iremediabil atrase de catre un grup de…oameni. Si fete, si baieti. Primul cuvant care mi-a venit in minte? ‘GAY!’ Nu, nu homosexuali sau lesbiene, spre propria-mi surprindere, ci gay adica fericiti. Ma rog, cat or fi fost oamenii de fericiti nu pot sti decat sufletelele lor, dar aparentele sigur asta indicau. Ras zgomotos, gesturi largi si cel mai traumatizant: haine in cele mai stridente culori pe care le-am vazut vreodata. Ok, stridente-stridente…dar mai erau si in combinatii, cu buline, cu dungi, cu imprimeuri florale…’si cate si mai cate’. Ok, stiu ca am facut un fel de ‘manifest’ al dezaprobarii mele fata de depresivitatea copiilor emo, dar nici cu extrema cealalta nu-s de acord. Pana una, alta, extremele nu-s bune, de orice fel ar fi ele. Anyway. Erau acesti oameni…fara nicio grija in lume. Tipau, sareau, se invarteau. M-am apropiat de ei inainte sa traversez strada [remarc acum ca semaforul si trecerile de pietoni pot fi locuri revelatoare, nu gluma!] si…un val de vapori de alcool pluteau in jurul grupuletului gay. Ehe, n-or mai fi gasit fericire in rate, ca Vama, asa ca au luat si ei fericire in inghitituri. Mici, ca avem timp.