‘Binecuvantata fie masina aceasta’

15 07 2007

Mkay. Week-end-ul asta am iesit [finally] din Bucuresti, pentru o gura de aer de munte. Am mers cu mama si tata la Cheia. Cei 2 km de ‘sosea’, care aratau ca dupa un bombardament, pe care a trebuit sa-i parcurgem au meritat, totusi. Daca inca nu ati fost sus, la Muntele Rosu, go! Privelistea e superba, manelistii sunt putini, cazarea e ieftina si mancarea buna.

Oricum, nu despre asta voiam sa povestesc, ci despre cele doua manastiri pe care le-am vizitat. Prima, Manastirea Suzana. Arata dragut, not one of my favs, dar sa zicem ca peisajul facea 70% din farmecul locului. Cand am plecat de acasa nu stiam ca o sa mergem si la manastiri, asa ca mi-am luat unul dintre tricourile mele cu Iron Maiden [bine, si daca as fi stiut, probabil tot pe ala l-as fi luat]. Am intrat, frumos, in manastire, totul ok ,pana cand au dat cu ochii de mine doua ‘credincioase’. Imbrobodite cu batice groase, purtand fuste lungi si bluze cu maneca luuunga, s-au holbat cu ura la mine, tot timpul. Adica…EVERY FREAKING MNUTE! La un moment dat, m-am oprit chiar in fata intrarii in biserica manastirii, ca sa fac o poza. Chiar atunci iesea o maicuta, care cand m-a vazut s-a impiedicat si a cazut. M-am repezit sa o ajut sa se ridice, faza in care cele doua femei [de mai sus] se reped si ele, dar sa-mi dea peste maini! Oooook, credincioaselor, cineva a lipsit de la orele in care se predau chestiile cu ‘iubeste-ti aproapele’ si ‘nu judeca tu pe ceilalti’. A doua manastire. Manastirea Cheia. De data asta, calugari. Nici nu apuc sa ma apropii de poarta, ca raman ‘masca’. Doi calugari sfinteau de zor…masini. Pe langa faptul ca eu credeam ca asta se intampla doar la o singura manastire [Sambata, cea care-mi displace cel mai mult; loc de facut bani, oameni care n-au nicio legatura cu religia], am fost socata sa aud parti din ritual. Oribil. Ca sa puna capac intrgii scene, unul dintre soferii masinilor a intrebat, apoteotic: ‘Parinte, dar haine, incaltaminte, de-astea…sfintiti?’ :)) Nu stiu ce i s-a raspuns, deja eram mult prea socata.

P.S.: nu sunt persoana cea mai credincioasa din lume, nu-mi place sa merg la biserica, am o parere generala proasta despre preoti, cred intr-un dumnezeu al meu, pe care nu simt nevoia sa ma duc sa-l ador intr-un anume loc.

P.P.S.:poze de la munte  →

MUNTELE ROSU

Cheia

camp





Cat de gay este PREA gay?

1 07 2007

Da, din nou un post despre haine, Bucuresti si stupoare.  Si gay-ness.

 Aflandu-ma prin oras, in zona Piata Unirii, zilele trecute, privirile mi-au fost iremediabil atrase de catre un grup de…oameni. Si fete, si baieti. Primul cuvant care mi-a venit in minte? ‘GAY!’ Nu, nu homosexuali sau lesbiene, spre propria-mi surprindere, ci gay adica fericiti. Ma rog, cat or fi fost oamenii de fericiti nu pot sti decat sufletelele lor, dar aparentele sigur asta indicau. Ras zgomotos, gesturi largi si cel mai traumatizant: haine in cele mai stridente culori pe care le-am vazut vreodata. Ok, stridente-stridente…dar mai erau si in combinatii, cu buline, cu dungi, cu imprimeuri florale…’si cate si mai cate’. Ok, stiu ca am facut un fel de ‘manifest’ al dezaprobarii mele fata de depresivitatea copiilor emo, dar nici cu extrema cealalta nu-s de acord. Pana una, alta, extremele nu-s bune, de orice fel ar fi ele. Anyway. Erau acesti oameni…fara nicio grija in lume. Tipau, sareau, se invarteau. M-am apropiat de ei inainte sa traversez strada [remarc acum ca semaforul si trecerile de pietoni pot fi locuri revelatoare, nu gluma!] si…un val de vapori de alcool pluteau in jurul grupuletului gay. Ehe, n-or mai fi gasit fericire in rate, ca Vama, asa ca au luat si ei fericire in inghitituri. Mici, ca avem timp.





“Vreau, dar nu pot”

28 06 2007

In urma unor discutii cu niste cunoscuti si a doua posturi citite azi pe alte bloguri (post al lui dece?, post al lui subiectiv) m-a bufnit rasul, gandindu-ma la colegii mei mai mari, mai mici sau de o varsta cu mine si la problemele lor emotionale.

Principalele doua trenduri printre cei aflati la 1-4 ani de majorat este sa fie ori cat mai emo, ori cat mai populari.

Daca esti popular(a), traiesti in lumea ta roz, unde ai doi-trei adoratori, care se grabesc sa-ti imite toate ticurile, sa se imbrace la fel ca tine, sa-ti spuna cat de minunat(a) esti si cum toti vor sa fie ca tine. Nu exista o reteta clara ca sa ajungi popular(a), dar de obicei vorbim despre persoane cu aspect fizic placut, care afiseaza o atitudine usor (sau mai mult) superioara (ca doar nimeni nu mai e ca ei), care au o doza de egoism, ipocrizie si sunt mai dispusi spre compromisuri decat copilul de rand. De ce spun ca trebuie sa fie dispusi sa faca un compromis, doua? Simplu. Ca sa te mentii in top, mai treci cu vederea ca mama te-a invatat ca nu e frumos sa razi de altii, ca trebuie sa-ti respecti colegii si profesorii, chestii de-astea. Contrar imaginii promovate de filmele americane, fata populara nu ajunge cu tocilarul clasei si nici baiatul popular cu fata cuminte si tacuta din ultima banca. Elevii populari au grupul lor, dar de multe ori printre ei gasesti si persoane dispuse sa-si mai dea jos masca afisata cu ostentatie, in spatele careia se gaseste cineva sociabil, cu defecte si calitati, ca toata lumea. Daca nu, nu-i nimic, ei tot au adoratorii lor.

Legatura cu postul lui dece? ? Pai aceasta prima categorie, ‘popularii’, daca sunt ‘detronati’ trebuie sa atraga atentia cumva. Mai o lacrima, mai o amenintare, ei ar vrea, dar nu pot. Ce nu pot? Sa se arunce de la geam/in fata unei masini. Asa ca iau 2-3 pastile de distonocalm, tragedie in familie, daca au noroc apar si la Tv si isi reiau locul printre cei mai admirati/invidiati oameni din liceu. Legatura cu postul lui subiectiv? ‘Popularii’ au un plus, stiu sa interactioneze, nu pot fi cunoscuti daca stau inchisi in clase sau daca, o data ajunsi acasa, se logheaza pe serverele arhi-pline de WoW sau CS. Totusi, ei nu gusta copilaria. Sunt mult prea preocupati de parerile celorlalti despre ei ca sa-si mai exploateze cea mai frumoasa perioada a vietii.

A doua categorie, copiii emo, tanjesc dupa atentia acordata popularilor, dar nu fac nimic pentru a o obtine. Se limiteaza fericiti deprimati la a sta intr-un colt, cu parul lor vopsit negru acoperindu-le ochii, taiandu-si cu model venele. Ma rog, si ei vor dar nu pot. Normal ca, teribilisti cum sunt majotitatea, nici prin gand nu le trece sa se sinucida, dar cum altfel ar putea fi primiti in grupuletul lor de emo-kids, daca nu au niste liniute facute cu o lama tocita pe incheieturi? De ce zic asta? Hmm…pai…poate pentru ca daca ei chiar ar vrea sa se sinucida, s-ar taia in lungul venelor, nu de-a latul? Eh, ma rog, greu si cu anatomia asta. Revenind. Isi iau haine in dungulite, isi mai fac 2-3 insigne pe care si le agata mandri de ghiozdan, isi pun pe mess un avatar rebel, in care intreaba ce are lumea cu ei, ce daca sunt emo? si gata. Ah, ba nu. Aici mai e ceva de baza. Esti emo, asculti muzica specifica. Popularii mai variaza, de la rap la un pop, dance, de-astea…mai si un rock usurel. Emo…muzica trista, in care solistul (care se vrea la fel de emo) spune despre cum e lumea de rea si cat e el de deprimat si cum nimeni nu-l iubeste si o sa-si taie venele. Cand? Cum cand? Eee…zilele astea, da’ nu acum, ca mai are de vandut cateva milioane de albume, exploatand adolescentii emo-lai. “Prost sa fii, emo s-o arzi ari”, cum ar spune un prieten. Ce sa ari? Incheietura, maica.

p.s.: ca tot veni vorba, acum vreo luna m-a intrebat bunica mea ce sunt aia emo. I-am zis ca-s unii cu bretonul pana la gat, care-si taie venele in grup. A ramas un pic socata, dar n-a mai zis nimic.

Sa facem si pentru emo (ca doar nu discriminam si nici anti-semiti, ca Ariel, nu suntem) legaturile cu de ce? si subiectiv. Well, emo kids are all about depression and suicide! Exact tipologia descrisa de de ce?. In ceea ce priveste gradul lor de comunicativitate, e cam zero. Isi plang de mila, stau inchisi in casa, ascultand muzica lor emo. Baietii agata fete dragute, dispuse sa-i ajute sa-si depaseasca traumele emotionale, fetele…eh, ele sunt rebele si nu au nevoie de cineva care sa le faca sa sufere si mai mult. Oricum, ele sunt vesnic neimplinite si parasite de soarta. Putinii emo reali vor juca, probabil, CS, dorind sa omoare (macar in lumea virtuala) pe cineva. Anyway, nici ei n-au copilarie, ca-s prea deprimati sa remarce ca oricum nimanui nu-i pasa, oricat X si 0 ar juca pe frumoasele lor manute.

Acestea fiind zise, promit ca voi trata intr-un post viitor o alta categorie de mare perspectiva si cu din ce in ce mai multi membri: gamerii, sau ‘nu sunt obsedat de jocuri, doar as face orice ca sa ajung la level 70’.





de ce am ales meseria de politist

27 06 2007

Asa suna un search prin care un om [ii vom spune, prin conventie, X] a ajuns pe acest blog. Hmm…’de ce am ales meseria de politist’?

Regreta, oare, X ca si-a ales aceasta meserie? Intr-un acces de disperare, cuprins de frustrari, X a cautat raspunsul acolo unde se gaseste toata informatia din lume [in viziunea personala a subiectului, ne putem imagina ca asa este]. Se gandise, poate, si la Vrajitorul din Oz, dar nu avea un drum facut din caramizi galbene pe care sa-l urmeze. Asa ca a pornit calculatorul, a deschis IE 7 si a tastat in casuta motorului de cautare fatidica intrebare. De ce s-a facut politist? Ca sa protejeze comunitatea, sa faca orasul in care locuieste un loc mai bun, mai sigur? Ca sa aduca alinare oamenilor ale caror rude au fost ucise, violate, talharite, lovite? Ca sa-l opreasca pe omul care conduce pe Magheru cu 120 km/h? Poate a vrut sa faca diferenta. Sa stie ca undeva, cineva, ii multumeste, chiar daca nu-i stie numele. Si ce a primit? S-a lovit, poate, de birocratia, coruptia, nepotismul din sistem. A descoperit ca Y, colegul lui de birou, primea 2000$/luna ca sa-l lase pe respectatul patron de club de noapte “MNOPQR” sa-si vanda marfa injectabila clientilor fideli. Si atunci lui X nu i-a venit sa creada. Avand o izbucnire de furie, amintindu-si de ce a ales meseria de politist, X decide sa raporteze sefului. Seful ii rade in nas. ‘Asa merge treaba aici, X’. Astfel, X pleaca dezamagit spre casa, unde vede seara, la principalul jurnal de stiri, cum colegii lui sunt prezentati ca una dintre cele mai corupte institutii. Acesta este momentul in care el decide ca decat impotriva lor, mai bine cu ei. Si se amesteca si el in aceasta balta plina de noroi si gunoaie, dezvoltandu-si abilitatea de a-si infrana revolta interioara. Astazi asa, maine asa, dupa cativa ani, baietelul sau, abia intrat la scoala, il intreaba nevinovat: “Tati, de ce te-ai facut politist?”.

X nu-i poate raspunde. De ce? Pentru ca si el a uitat.

Trist, dar adevarat. Aceasta e tara in care traim.





Despre moda, sau cum sa fii mai urat(a) decat te-a facut natura.

17 05 2007

Inaintand astazi, cu greu, prin multimea de oameni din zona Piata Romana-Piata Amzei-Parcul Cismigiu, am putut sa observ expansiunea unui fenomen destul de vechi, dar care parca azi mi s-a parut mai strident decat de obicei. Si de aici s-a nascut o intrebare, in mintea mea de muritoare umila…De ce se chinuie lumea din ziua de astazi sa se sluteasca mai mult decat este deja?

Prima care mi-a atras atentia a fost o domnisoara blonda, mignona (aprox. 1.60-1.65 m inaltime), care se afla in fata mea, la trecerea de pietoni de la Romana. Nu am nimic nici cu faptul ca era blonda, cu atat mai putin cu inaltimea. Am ceva cu faptul ca domnisoara fie nu avea oglinda acasa, fie cineva o mintise ca arata bine. Imbracata (?!) cu un petic albastru care ii acoperea abdomenul si partea superior-frontala, in spate lasa se se vada, printre bucatele de material, numeroasele meniuri pe care le savurase la KFC, McDonald’s sau Pizza Hut. Pantalonii albi, dintr-un material indoielnic si cu o croiala mai mult decat defavorabila, o faceau sa arate ca un mic porcusor bicromat. Desigur, pentru a intregi imaginea, nu puteau lipsi incaltarile sclipitoare [‘La soare te puteai uita, la picioarele dumneaei, ba’], pe care domnisoara se deplasa cu gratie, calcand cand intr-o strachina, cand intr-alta.

Ca sa nu discriminez, urmatoarele remarci se vor referi la un specimen care poseda cromozomi XY [hmm…dubitabil, dar sa zicem]. Astfel, primul lucru pe care il observai, fie ca erai langa el [ca mine], fie ca erai intr-un avion, in drum spre meleaguri mai putin manelistice, nu puteai sa ratezi stralucirea celor 3 kg de metal pretios de la gat/mana/din urechi. Apoi, tricoul cu deja celebra ‘De Puta Madre-creado en el peor barrio del mundo’ te convingea ca omul nu stie spaniola nici cat sa-l primeasca la capsuni. De sub tricou rasarea, mai mare decat Luceafarul, o forma nedefinita, modelata in 3 straturi, de aceasta data rezultatul vreunui botez, al vreunei nunti, sau al gratarului de 1 mai. Agatati de cureaua pe care se vedea scris cu litere de-o schioapa ‘Dior’, se gaseau ochelarii cenusii, mari cam cat cutia craniana a mamiferului, si ei cu mici pietricele sclipitoare….’Ca daca nu sclipeste, e degeaba’, vorba unui muzicant minoritar de marca. In picioare, incaltaminte sport [da, ati ghicit, aurie] Nike. Doar firma face reputatia, these days…

Din fericire [sau nu], dupa observarea acestor doi indivizi, s-a facut verde la semafor. Mi s-a oferit astfel ocazia de a remarca o alta sub-specie: femeile de +40 ani care cred ca au 20, dar arata de 60. O doamna cu parul tricolor [alb la radacina, castaniu in partea mediana si negru spre varfuri], machiata strident, cu obrajorii ca bujorii, avand o bluza dintr-un fel de plastic reciclat, evident, mulat [a se citi intins] pana la extrem, cu un decolteu adanc, lasa se se vada [in detaliu, probabil pentru ca acei mai carcotasi dintre privitori sa nu se planga de ambiguitate] fiecare centimetru din pieptul dumneaei, care nu beneficia de prezenta unui sutien. Sutien care sa ne fi aparat de visele urate pe care aceia mai ghinionisti dintre noi, care au vazut-o, le vor avea cu siguranta. O fusta ciclame de 50-60 cm completa acest tablou meschin, degradant, al unei femei care in incercarea de a recupera tineretea pierduta, smulgea, in cel mai bun caz, cateva suspine compatimitoare.

Imi mai vin in minte o multime de exemple, dar sunt sigura ca le-ati vazut cu totii in periplul vostru prin orasul/cartierul/blocul in care locuiti…Intrebarea mea este, insa, urmatoarea: de ce oamenii nu pot intelege ca nu tot ce se poarta le si vine bine….si ca, de fapt, nu tot ce se poarta e frumos!?

In acest sens, propun ca Primaria sa sponsorizeze fiecare casa din fiecare oras cu cate o oglinda de 2×2 m, poate astfel vom fi privati de [macar] 1% din aceste exemple de prost-gust in cea mai pura forma. Cine stie…daca n-or avea oamenii bani de oglinda? 🙂





Despre sindromul ‘Sacosica’.

5 04 2007

Vad lucrul asta de cand ma stiu. Si tot de-atunci incerc sa-l inteleg, sa inteleg de ce aleg oamenii romanii sa faca acest lucru. Este vorba, dupa cum spune si titlul, despre ‘Sacosele’. A.k.a. ‘O mica atentie’, ‘Ceva, acolo..’, sau alte nume conspirative. Se duce lumea la doctor, nu se poate sa nu ia macar acolo, o punga de cafea, un pachet de tigari, ceva. De ce? Nimeni nu stie. Cred ca am intrebat pe toata lumea, de la bunici, parinti, matusi, unchi, veri, vecini si alte specimene, care este rostul in a duce aceste mici cadouri, sau cum naiba vreti sa le spuneti. Am primit raspunsuri care de care mai bizare, dar care caracterizeaza atat de bine spiritul romanesc…’Ca asa trebuie’, ‘ca asa se face’, ‘ca asa e frumos’ si desigur…’ca sa-ti/mi dea si mie medicamente bune’. Adica…sa stimulam un om ca sa-si faca treaba? Sa-si indeplineasca in mod corect atributiile, sa faca meseria pentru care s-a pregatit, pentru care primeste bani? Asta nu o s-o inteleg niciodata. Tin minte ca inca din clasa I am vazut tipul acela de mame, care vin o data cu copiii lor la scoala si ii aduc cate ‘o atentie’ doamnei invatatoare/profesoare, ca sa ii mai dea si lu’ ala micu un 10, sa-i mai ierte o prostie…ca el, in adancul sufletului, e copil bun.

Da, pot vedea un scop [nu zic ca e bine, pur si simplu inteleg] in a da mita ca sa-ti dea mai repede buletinul, ca sa nu-ti dea amenda dl politist, ca sa treaca dl de la Garda Financiara cu vederea ca nu ti-ai platit cine stie ce impozite. Pe ei ii motivezi sa nu-si faca datoria. Dar sa duci cadouri si sa te prosternezi in fata unor oameni, doar ca ei sa-si faca meseria…Pentru mine e de neinteles. Si tocmai tipul asta de mentalitate, care se preia din generatie in generatie, ma face sa cred ca viitorul nu suna foarte bine. Spiritul de turma, in care se aplica motto-ul ‘Asa au facut si bunica, si mama si deci asa fac si eu’, in care dispare ratiunea personala, acesta este un element caracteristic natiunii noastre mult-iubite. Si e trist sa vedem ca desi in aparenta evoluam, in esenta ramanem mereu aceiasi. Mereu…cu sacosica in mana, indreptandu-ne grabiti spre domnul doctor, spre doamna invatatoare, spre oricine pare dispus sa primeasca un cadou pentru nimic.





‘Frumoasa-i vecina noastra…’

30 03 2007

Viata la bloc este tot ce ti-ai putea dori. Un bloc curat, un lift frumos si ingrijit, niciun gunoi pe jos, o casa primitoare…si, bineinteles, vecinii. Adorabili, mereu politicosi, dispusi sa te ajute, adevarate exemple de bunavointa, simtiti, curati si mai ales…ne-manelisti. Si brusc, te trezesti.

Si eu m-am trezit azi-dimineata, gandindu-ma la vecinii mei, avand in vedere ca urechile mi-au fost delicat gadilate de acordurile unor melodii orientale carora rautaciosii le spun manele.  Un subwoofer punea in valoare bass-ul [da, exista bass la manele :|] datorita caruia am aflat ca si canapelele vor sa sara. Si nu numai ele…sareau in juru meu masa, biroul, fotoliu si chiar si caietul aruncat langa pat topaia de zor. Da, vecinul meu de la 7 este manelist prin excelent; problema principala nu mai e de mult calitatea lui de ascultator al acestui gen muzical, ci faptul ca pune aceeasi manea de cel putin 14 ori/zi. Da, le-am numarat. Il las sa-si exprime mai departe suferinta, ca doar e o tara libera…

Deschid geamul sa se aeriseasca un pic camera si o vad pe vecina de la etajul 3. Oare femeia asta pleaca vreodata de la geam? Neah, probabil ca nu…Stie programul tuturor, stie cine cu cine, cand, cum, de ce. Acum catva timp cineva propusese sa angajam un paznic…La ce ne trebuie paznic? O avem pe ea, ochiul vigilent al justitiei, de la etajul 3.

Ii aud si pe copiii vecinului din stanga. Au intarziat 15 minute cu cerutul mesei. Ar fi o familie frumoasa, daca nu s-ar intampla, o data la 2-3 saptamani, ca el sa vina acasa si s-o gaseasca pe ea cu altul si s-o bata, sau ca o data la vreo luna, sa vina ea acasa si sa-l prinda cu bona, si [da!!! girl power =))]  sa-l bata si ea.

Vecinii de deasupra sunt de treaba. El asculta rock, ea asculta Nicola. Doar Nicola. Eh, de cand le-am instalat ultima data XP-ul si le-am spus ca nu-mi plac decat 3 rase canine, vad ca nu si-au mai adus patrupedul cel urat-mirositor si galagios.

Trebuie sa inchei aici. A venit politia la vecinul de dedesubt [>:)].