Am blogul meu, sunt pionier

20 02 2008

Tot sarind din blog in blog, randomly, am remarcat nu mai putin de 24 site-uri care contineau fix o postare, in care mandrul proaspat blogger isi anunta VENIREA. Dupa aia…tacere. Si toti simt nevoia sa specifice: ‘am si eu blog, ca Udrea si Iliescu’. Ooook, dar ei mai si scriu acolo?! [ca scriu chiar ei sau altii, asta e altceva, dar au acolo, niste chestii insirat]. Ce lume trista. Sa ai blog e aproape la fel de cool ca a avea cont de hi5 cu 2500 prieteni. Ma rog, hi5-ul este un fenomen mult prea complex, mai e pana sa ajunga bloggingul acolo. Desi, cu atatia emo-kids dornici sa arate lumii cum ei nu au nevoie de nimeni, cine stie ce surprize o sa avem maine-poimaine…

Advertisements




Cat de gay este PREA gay?

1 07 2007

Da, din nou un post despre haine, Bucuresti si stupoare.  Si gay-ness.

¬†Aflandu-ma prin oras, in zona Piata Unirii, zilele trecute,¬†privirile mi-au fost iremediabil atrase de catre un grup de…oameni. Si fete, si baieti. Primul cuvant care mi-a venit in minte? ‘GAY!’ Nu, nu homosexuali sau lesbiene, spre propria-mi surprindere, ci gay adica fericiti. Ma rog, cat or fi fost oamenii de fericiti nu pot sti decat sufletelele lor, dar aparentele sigur asta indicau. Ras zgomotos, gesturi largi si cel mai traumatizant: haine in cele mai stridente culori pe care le-am vazut vreodata. Ok, stridente-stridente…dar mai erau si in combinatii, cu buline, cu dungi, cu imprimeuri florale…’si cate si mai cate’. Ok, stiu ca am facut un fel de ‘manifest’ al dezaprobarii mele fata de depresivitatea copiilor emo, dar nici cu extrema cealalta nu-s de acord. Pana una, alta, extremele nu-s bune, de orice fel ar fi ele. Anyway. Erau acesti oameni…fara nicio grija in lume. Tipau, sareau, se invarteau. M-am apropiat de ei inainte sa traversez strada [remarc acum ca semaforul si trecerile de pietoni pot fi locuri revelatoare, nu gluma!] si…un val de vapori de alcool pluteau in jurul grupuletului gay. Ehe, n-or mai fi gasit fericire in rate, ca Vama, asa ca au luat si ei fericire in inghitituri. Mici, ca avem timp.





“Vreau, dar nu pot”

28 06 2007

In urma unor discutii cu niste cunoscuti si a doua posturi citite azi pe alte bloguri (post al lui dece?, post al lui subiectiv) m-a bufnit rasul, gandindu-ma la colegii mei mai mari, mai mici sau de o varsta cu mine si la problemele lor emotionale.

Principalele doua trenduri printre cei aflati la 1-4 ani de majorat este sa fie ori cat mai emo, ori cat mai populari.

Daca esti popular(a), traiesti in lumea ta roz, unde ai doi-trei adoratori, care se grabesc sa-ti imite toate ticurile, sa se imbrace la fel ca tine, sa-ti spuna cat de minunat(a) esti si cum toti vor sa fie ca tine. Nu exista o reteta clara ca sa ajungi popular(a), dar de obicei vorbim despre persoane cu aspect fizic placut, care afiseaza o atitudine usor (sau mai mult) superioara (ca doar nimeni nu mai e ca ei), care au o doza de egoism, ipocrizie si sunt mai dispusi spre compromisuri decat copilul de rand. De ce spun ca trebuie sa fie dispusi sa faca un compromis, doua? Simplu. Ca sa te mentii in top, mai treci cu vederea ca mama te-a invatat ca nu e frumos sa razi de altii, ca trebuie sa-ti respecti colegii si profesorii, chestii de-astea. Contrar imaginii promovate de filmele americane, fata populara nu ajunge cu tocilarul clasei si nici baiatul popular cu fata cuminte si tacuta din ultima banca. Elevii populari au grupul lor, dar de multe ori printre ei gasesti si persoane dispuse sa-si mai dea jos masca afisata cu ostentatie, in spatele careia se gaseste cineva sociabil, cu defecte si calitati, ca toata lumea. Daca nu, nu-i nimic, ei tot au adoratorii lor.

Legatura cu postul lui dece? ? Pai aceasta prima categorie, ‘popularii’, daca sunt ‘detronati’ trebuie sa atraga atentia cumva. Mai o lacrima, mai o amenintare, ei ar vrea, dar nu pot. Ce nu pot? Sa se arunce de la geam/in fata unei masini. Asa ca iau 2-3 pastile de distonocalm, tragedie in familie, daca au noroc apar si la Tv si isi reiau locul printre cei mai admirati/invidiati oameni din liceu. Legatura cu postul lui subiectiv? ‘Popularii’ au un plus, stiu sa interactioneze, nu pot fi cunoscuti daca stau inchisi in clase sau daca, o data ajunsi acasa, se logheaza pe serverele arhi-pline de WoW sau CS. Totusi, ei nu gusta copilaria. Sunt mult prea preocupati de parerile celorlalti despre ei ca sa-si mai exploateze cea mai frumoasa perioada a vietii.

A doua categorie, copiii emo, tanjesc dupa atentia acordata popularilor, dar nu fac nimic pentru a o obtine. Se limiteaza fericiti deprimati la a sta intr-un colt, cu parul lor vopsit negru acoperindu-le ochii, taiandu-si cu model venele. Ma rog, si ei vor dar nu pot. Normal ca, teribilisti cum sunt majotitatea, nici prin gand nu le trece sa se sinucida, dar cum altfel ar putea fi primiti in grupuletul lor de emo-kids, daca nu au niste liniute facute cu o lama tocita pe incheieturi? De ce zic asta? Hmm…pai…poate pentru ca daca ei chiar ar vrea sa se sinucida, s-ar taia in lungul venelor, nu de-a latul? Eh, ma rog, greu si cu anatomia asta. Revenind. Isi iau haine in dungulite, isi mai fac 2-3 insigne pe care si le agata mandri de ghiozdan, isi pun pe mess un avatar rebel, in care intreaba ce are lumea cu ei, ce daca sunt emo? si gata. Ah, ba nu. Aici mai e ceva de baza. Esti emo, asculti muzica specifica. Popularii mai variaza, de la rap la un pop, dance, de-astea…mai si un rock usurel. Emo…muzica trista, in care solistul (care se vrea la fel de emo) spune despre cum e lumea de rea si cat e el de deprimat si cum nimeni nu-l iubeste si o sa-si taie venele. Cand? Cum cand? Eee…zilele astea, da’ nu acum, ca mai are de vandut cateva milioane de albume, exploatand adolescentii emo-lai. “Prost sa fii, emo s-o arzi ari”, cum ar spune un prieten. Ce sa ari? Incheietura, maica.

p.s.: ca tot veni vorba, acum vreo luna m-a intrebat bunica mea ce sunt aia emo. I-am zis ca-s unii cu bretonul pana la gat, care-si taie venele in grup. A ramas un pic socata, dar n-a mai zis nimic.

Sa facem si pentru emo (ca doar nu discriminam si nici anti-semiti, ca Ariel, nu suntem) legaturile cu de ce? si subiectiv. Well, emo kids are all about depression and suicide! Exact tipologia descrisa de de ce?. In ceea ce priveste gradul lor de comunicativitate, e cam zero. Isi plang de mila, stau inchisi in casa, ascultand muzica lor emo. Baietii agata fete dragute, dispuse sa-i ajute sa-si depaseasca traumele emotionale, fetele…eh, ele sunt rebele si nu au nevoie de cineva care sa le faca sa sufere si mai mult. Oricum, ele sunt vesnic neimplinite si parasite de soarta. Putinii emo reali vor juca, probabil, CS, dorind sa omoare (macar in lumea virtuala) pe cineva. Anyway, nici ei n-au copilarie, ca-s prea deprimati sa remarce ca oricum nimanui nu-i pasa, oricat X si 0 ar juca pe frumoasele lor manute.

Acestea fiind zise, promit ca voi trata intr-un post viitor o alta categorie de mare perspectiva si cu din ce in ce mai multi membri: gamerii, sau ‘nu sunt obsedat de jocuri, doar as face orice ca sa ajung la level 70’.